Articole

PĂSTRĂVUL FÂNTÂNEL-Salvelinus fontinalis mitchill

Păstrăvul fântânel este denumit și păstrăv de izvor, păstrăv de șipot, fântâniță și fântânel.

Originar din regiunea izvoarelor fluviilor de pe coasta atlantică a Americii de Nord (între peninsula Labrador și Munții Alegani), a fost introdus în Europa, în jurul anului 1889, iar la noi prin anul 1906, în câteva ape de munte din Moldova, ca: Valea Barnarului, Valea Putnei, și Valea Tarcăului. Tot prin aceeași vreme a fost introdus și în câteva ape din Transilvania: în Valea Gudei, afluent al Mureșului lângă Toplița și în Someșul Rece. Astăzi, la noi, se mai întâlnește doar în trei pâraie de munte din cele în care a fost introdus inițial: Valea Gudei-Toplița, pârâul Negruța, afluent al Someșului rece, și Valea Putnei-Suceava pe cale de dispariție.

Rudă apropiată cu păstrăvul indigen, fântânelul îl întrece pe acesta în armonia culorilor care-i dau o frumusețe de neasemuit și-i conferă titlul de cel mai frumos pește de la noi. Corpul, mai puțin suplu decât al păstrăvului indigen, este acoperit cu numeroși solzi mici. în lungul liniei laterale sunt dispuși între 109-130 solzi.

Are spatele brăzdat de dungi șerpuinde portocalii pe un fond verde-măsliniu. Flancurile, de culoare variind între argintiu, portocaliu și roșu, sunt presărate cu numeroase steluțe cu colțuri rotunjite, de culoare portocalie sau roșu carmin, unele din ele înconjurate cu inele albăstrui.

Înotătoarele ventrale, cea anală și cea codală sunt roșietice și au la margine câte o dungă de culoare alb lătos brăzdată terminal cu o dungă neagră. Înotătoarea are această dungă numai la baza de jos a ei. Dorsala și nodâlca au culoare spatelui și sunt brăzdate și ele de dungi șerpuinde.

Aceleași caractere le prezintă și partea superioară a înotătoarei codale, care e scobită în tinerețe ca și la păstrăvul indigen.

Femela are culori mai șterse decât masculul.

Până spre mijlocul celui de-al doilea an de existență, ca și indigenul, are pe flancuri niște umbre rotunde-ovale.

În timpul boiștei, abdomenul devine roșu portocaliu, masculul având în lungul lui pete negre care, împreună cu maxilarul de jos, ușor curbat, îl face ușor de deosebit de femelă.

Are gura mai mare decât păstrăvul indigen și prevăzută cu dinți mari, încovoiați, care-i dau caracteristică de mare răpitor.

În țara sa de baștină trăiește în apele limpezi puternic oxigenate, cu temperaturi scăzute și care nu depășesc vara 15o C. Optimul de hrănire îl are când temperatura apei are valoarea cuprinsă între 12-14oC. Sub 4oC hrănirea încetează. Creșterea temperaturii apei peste valoarea de 17oC îl face să migreze înspre izvoare, în căutarea temperaturilor mai scăzute.

Spre deosebire de păstrăvul indigen, fântânelul este un pește vioi, veșnic în mișcare, adăpostul jucând un rol secundar în viața lui.

Hrana, constituită din melci, râme, lățăuși și felurite insecte și-o ia fie de la suprafața apei, fie de pe fundul ei. Consumă și semeni mai mici de-ai săi.

Crește mult mai rapid decât păstrăvul indigen, devenind apt de undiță la vârsta de doi ani, când atinge o lungime de 20-25 cm și o greutate de 150-200 grame.

Crescut în păstrăvării și hrănit din abundență înregistrează greutăți mai mari, atingând la începutul celei de-a 3- a veri 250 g, iar la sfârșitul celei de a 4-a veri 550 g și 35 cm lungime. Greutatea maximă înregistrată în păstrăvării este de 1 kg.

Se reproduce, toamna, începând cu luna octombrie și sfârșind cu jumătatea lunii noiembrie, când femelele depun între 2500 și 5000 de icre de kg/greutate corp, cu un diametru de 4-5 mm devine matur sexual la vârsta de 2-3 ani. Boiștea are loc în vecinătatea locului în care trăiește, în același mod ca și păstrăvul indigen.

Puieții ies din icre prin luna martie, când pâraiele de munte sunt de 350-400 grade-zile.

Fântânelul din apele naturale este apt pentru reproducere mai devreme decât păstrăvul indigen, respectiv la vârsta de 2 ani.

Fântânelul din apele naturale are carne somonală cu un gust plăcut de ciuperci.

Sezonul de pescuit al păstrăvului începe la 1 mai și se închide la 14 septembrie. Dimensiunea minimă este de 20 cm; într-o zi de pescuit se pot reține 10 bucăți și în majoritatea apelor curgătoare se pot pescui numai două zile pe săptămână. Pescarul care a prins un păstrăv subdimensionat este obligat să-l desfacă cu grijă din cârlig și să-l elibereze în râu. În cazul în care a fost rănit prea grav va fi tăiat tăiat în bucăți și aruncat în râu, spre a servi drept hrană celorlalți pești.