Episcopul Bercea: “să nu pierdem contactul cu Natura”

În luna mai a înflorit bujorul banatic pe Dealul Pacău, cea mai nordică rezervaţie din ţară care asigură ambientul necesar acestei specii ocrotite. La invitaţia custodelui rezervaţiei, Asociaţia „Aqua Crisius”, episcopul greco-catolic Virgil Bercea, şi-a regăsit pentru o zi pasiunea care l-a îndemnat în tinereţe să studieze şi horticultura. Iar vizita episcopului orădean în acel colţişor de rai floral a prilejuit şi un interviu:
Aţi fost impresionat de cum a supravieţuit bujorul banatic pe dealul Pacău, prin spinăraiul necurăţat de două decenii din pădure, sau scos cu rădăcină de inconştienţii care speră degeaba că acest monument al naturii s-ar prinde în propria grădină. Oare ne dăm seama de valoarea unei lucrări, a unei tradiţii ori a unei fiinţe doar când suntem aproape să o pierdem?
- E în natura persoanei umane să nu realizeze valoarea celui de lângă el. Tot ce ne înconjoară e un dar al Domnului, inclusiv bujorul banatic Stăpânirea lumii de către om nu înseamnă a ne bate joc de ea ci a folosi din natură ce e necesar ocrotind cât mai mult Creaţia lui Dumnezeu. Şi de bujorul bănăţean trebuie să ştim să ne bucurăm. El creşte într-un ambient în care omul s-a obişnuit din vechime să intervină. Pe vremuri erau turme de oi care păşteau nelăsând spinii să crească excesiv, cum se întâmplă acum. Se coseau şi se întreţineau toate fâneţele, astfel că nu creşteau bălării pe ele.
„Conacele” moderne şi păcatul trufiei
În destule sate, tinerii nu mai merg la coasă ci la tăiat lemne din codru. Mulţi săteni fără servici şi fără pământ lucrat îşi construiesc căsoace ostentative, fără bunul gust al caselor părinteşti. Se poate vorbi aici de un păcat al trufiei? Ar putea îndemna preoţii noile generaţii să nu piardă tradiţiile şi valorile strămoşeşti graţie cărora am trecut peste multe veacuri de restrişte?
- E un păcat al trufiei la unii mai mult, la alţii mai puţin. Problema de fond e că în regimul comunist au plecat din sate prea mulţi oameni valoroşi, care erau pildă pentru comunitate. S-au pierdut şi tradiţii. Acum, destui tineri harnici merg la lucru în străinătăţuri iar când se întorc vor să arate că au făcut ceva în viaţă ridicând case deseori mult peste nevoile lor. E trist că astfel se continuă într-un fel dezrădăcinarea, care e o traumă spirituală. Tinerii harnici nu trebuie acuzaţi ci doar ajutaţi să-şi deschidă ochii şi inima pentru a fi părtaşi la o dezvoltare armonioasă. Cu siguranţă, rolul preoţilor a fost şi rămâne fundamental îndeosebi în comunităţile mici, prin ceea ce vorbesc în Biserică şi prin ceea ce fac în jurul ei şi în jurul casei parohiale.
Mocăniţa a ajuns la Muzeu, în Germania
Episcopul Frenţiu a înfiinţat la Stâna de Vale prima staţiune din România cu teleschi pentru pârtie. Drumul până la noua cabană se făcea cu o mocăniţă cum se mai găseşte acum doar în Maramureş, la masă era peşte proaspăt de la păstrăvăria proprie. Cum vedeţi acum administrarea pădurilor din zonă?
- Maria Tereza a echilibrat proprietăţile comunităţilor asupra pădurilor oferind 157.000 de hectare creştinilor români uniţi cu Roma. Din gospodărirea lor, Episcopia Greco-Catolică a adunat fonduri astfel că după 40 de ani a înfiinţat şcoli ca să lumineze copiii. Stâna de Vale e o pildă pentru cum a ştiut Episcopia să folosească prinosul naturii în favoarea comunităţii. Mocăniţa transporta lemn dar şi vizitatori atraşi de frumuseţea zonei. În anii ’90 primăriile au desfiinţat mocăniţa şi au vândut şinele de fier şi drezinele, care au ajuns acum la un Muzeu din Germania, cred că la Berlin. Păcat, fiindcă localnicii şi turiştii foloseau mocăniţa, nu Episcopia. Nu era greu să se păstreze mocăniţa ca mijloc de valorificare a spaţiului natural de acolo.
Întradevăr, încă din vechime, pe lângă biserici, catolicii ridicau şi câte o şcoală, un spital, un azil sau alt aşezământ de caritate. În Oradea, Biserica Greco-Catolică a cedat oraşului folosinţa unor terenuri precum cel de pe Dealul Ciuperca şi nu percepe chirie pentru clădirea Liceului Teologic “Iuliu Maniu”. Cum vedeţi pe viitor această implicare socio-culturală în viaţa comunităţii?
- Rolul Bisericii a fost, de la început, de la Cristos, acela de a fi aproape de om, de bucuriile şi nevoile lui. Trebuie să citim în istorie care erau urgenţele timpului şi, cu un pic de înţelepciune, să ne preocupăm şi acum de ele pentru omul de lângă noi. Există oameni ai străzii, vârstnici singuri şi tineri dezorientaţi pe care nu-i putem lăsa în părăsire. Pe de altă parte, încercăm să venim şi în întâmpinarea nevoilor spirituale şi educaţionale ale comunităţii.
Se înscriu şi organizaţiile de cercetaşi ale Bisericii pe această linie?
- Aceste organizaţii îi educă pe adolescenţi în spiritul altruismului şi al respectului pentru natură. În taberele de cercetaşi tinerii învaţă să-şi ajute semenul dar şi să cunoască şi să iubească zonele pitoreşti lăsate nouă de Dumnezeu.
În editorialul de deschidere a publicaţiei “Valea Crişurilor” am amintit, ca o pildă de convieţuire armonioasă, şi faptul că, în 2008, aţi sfinţit apele Crişului Repede împreună cu Episcopul ortodox al Oradiei. Aţi repeta acum acel gest care a bucurat creştinii orădeni?
- La vremea respectivă, a fost un gest creştinesc de apropiere frăţească bine-primit, dovadă că s-au adunat mulţi orădeni pe malurile Crişului. Din motive care nu ţin neapărat de episcopiile noastre orădene, acum ar fi dificil să reluăm o astfel de slujbă. Dar nu se ştie ce ne pregăteşte Domnul pe viitor (şi noi ne străduim să menţinem viu spiritual ecumenic)
“Să sprijinim producătorul local”
Devenim tot mai dependenţi de marile lanţuri de magazine cu produse de import deşi Dumnezeu ne-a dat destul pământ fertil şi încă avem agricultori  harnici. Ce mesaj aveţi pentru clienţii super-marketului care şi-a ţinut angajaţii la lucru de Crăciun sau de Paşte, în ciuda apelului Episcopiei?
- Ne-a rămas o slăbiciune tot de pe vremea vechiului regim. În subconştientul nostru vedem încă rafturi goale astfel că rămânem fascinaţi în faţa unui soi de corn al abundenţei. Dar trebuie să avem discernământ. Să nu cumpărăm fără noimă. Nu tot ce e la ofertă ne şi serveşte nevoilor. S-ar cuveni să trăim cu decenţă fiindcă luând ce ne este necesar şi suficient nu-l jignim pe cel de lângă noi. Cât despre hrana de import e foarte important să susţinem producătorii locali. Foarte adesea produsele noastre sunt cel puţin la fel de bune ca şi altele. Totuşi, preferăm să le luăm pe cele aduse din ţări îndepărtate. Pe de altă parte, păcat că, deşi avem suficient lapte, ne mărginim să facem doar câteva feluri de brânză pe când francezii sau olandezii au sute. Deci, ca principiu, ne ajutăm pe noi ajutându-l pe producătorul local fără să abuzăm de produsele de import.
Despre pâine şi “all-inclusive”…
Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele… Cum de s-a ajuns ca în localităţi mândre de istoria şi vrednicia înaintaşilor să se aducă acum pâine de la zeci de kilometri sau chiar din alte judeţe, bunăoară de la Pâncota?
- Pâinea e fundamentală aşa încât e simptomatică observaţia. Acum totul e de vânzare. Uităm să o mai coacem, să o frământăm cu trudă ca să apreciem darul Tatălui Ceresc. Uităm să ne respectăm, totul ne este servit. Deşi ne rugăm pentru pâine, deseori o aruncăm uitând de cei care nu au o bucată de pâine. În anii ’90, într-o parohie din Italia, am fost întrebat cum de aruncăm noi, românii, resturile de pâine de la masă. La ei nu se pune coaja sau miezul înapoi în farfurie ci, dacă rămâne, se mănâncă goală. Cu o astfel de percepţie nu vom mai cădea tentaţiei de a ne umple o grămadă de farfurii în vacanţele aşa-numite “cu totul inclus”. E dezumanizant să lăcomim lăsând apoi majoritatea bucatelor neatinse.
Aţi vorbit în cadrul unor seminarii teologice şi ecologice deopotrivă, organizate la Oradea. De ce a introdus Papa Ioan Paul al II-lea distrugerile de mediu pe lista păcatelor capitale?
- E o temă profundă, pe care am atins-o la simpozionul despre Ecologie şi Religie organizat de un ONG în 2011, la aniversarea doamnei biolog Anna Marossy. Cuvântările reprezentanţilor cultelor din Oradea pot fi găsite pe pagina de Internet a moderatorului Orlando Balaş.

Calculatorul, util dar cu măsură
Cum se situează Biserica într-o lume tot mai tehnologizată şi cu tendinţe de derapaj spre universuri artificiale în contextul în care, în urmă cu ani buni, chiar Papa Ioan Paul a anunţat oficial că are I-Pod?
- Menirea Bisericii este de a încerca să-i pună pe oameni unii lângă alţii. Să se iubească şi să socializeze natural, nu virtual. Prin computer e uşor să-ţi creezi o personalitate dublă, care îi va înşela pe cei cu care intri în contact virtual dar, finalmente, chiar şi pe tine însuţi. Calculatorul e o unealtă extraordinară putând fi foarte util. Dar dacă ne lăsăm seduşi de el, de parcă ar fi o fiinţă, se poate întoarce împotriva noastră. La un moment dat, omului i s-a îngăduit să cunoască tot felul de tehnologii. Dar noi trebuie să le stăpânim nu să ne lăsăm subjugaţi de ele. Pe lângă preocupările intelectuale e bine să nu pierdem contactul cu natura. Cea mai bună relaxare e să uzi o floare, să creşti o ridiche, o roşie ori o salată. Aşa ne ajutăm şi spiritul şi trupul să rămână sănătos.
La simpozionul „Ecologie şi Religie”
Pe site-ul moderatorului Orlando Balaş se află cuvântările înalt-prelaţilor, preoţilor, pastorilor, rabinului şi liderului musulman care au participat la simpozionul „Ecologie şi Religie”, organizat în martie 2011 la Oradea. Atunci, PS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, a vorbit despre conceptul de „ecologie umană”, promovat de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Papa Benedict al XVI-lea, care defineşte datoria omului de a respecta şi proteja viaţa şi ambientul natural. „Credincioşii trebuie să regăsească în natură rezultatul intervenţiei creatoare a Domnului pe care fiinţele umane îl pot folosi responsabil în satisfacerea nevoilor legitime respectând echilibrul creaţiei. Pământul este un dar al Creatorului care trebuie „păzit şi cultivat” iar dacă legătura dintre fiinţa umană şi mediul înconjurător va fi tot mai strânsă atunci îl vom putea lăsa, Pământul, moştenire generaţiilor viitoare pentru ca ele să-l locuiască cu demnitate.“ PS Virgil a arătat că distrugerea naturii este rezultatul stării materiale şi morale precare a oamenilor, iar Biserica are datoria să îi educe pe aceştia, să îi înveţe că natura nu este doar un izvor de îmbogăţire şi că modul în care omul tratează pământul se reflectă asupra modului în care se tratează pe sine însuşi. „Religia, mai mult, toate religiile – da, am spus nu toate confesiunile creştine, ci toate religiile lumii – sunt foarte importante, deoarece constituie forţa motrice spirituală pentru construirea unei mentalităţi noi a omului în raport cu natura. Această mentalitate nouă poate ajuta omul să treacă de la ideea de natură la cea de Creaţie care-l implică în proiectul Creatorului, iar apoi omul, creştinul devine colaborator al lui Dumnezeu în protejarea şi salvarea (mântuirea) întregii Creaţii.“